Ziua 1

Când am plecat am promis să scriu în fiecare zi şi să vă povestec în timp real aventurile mele. Odată plecat la drum, s-a dovedit că socoteala de acasă nu se prea potriveşte cu cea din târg… Adică mi-am notat impresii, dar nu am prea mult timp la dispoziţie în care să descriu cu lux de amănunte. Când mă voi întoarce voi reveni asupra fiecărei zile, vă voi da informaţii suplimentare şi vă voi răspunde la toate întrebările pe care veţi dori să mi le adresaţi. Până atunci, vă povestesc în mare cum mi-am petrecut eu zilele departe de casă alături de Călin şi de Ionela, cei doi curajoşi însoţitori ai mei în lungul drum spre capătul lumii…

Trebuie să vă spun că atunci când ne-am hotărât să plecăm am decis să dormim în cort, cât mai multe nopţi posibil, aşa că ne-am echipat cu toate cele necesare, începând de la cort, sac de dormit şi saltea autogonflabilă şi până la aragaz, crăticioare şi câte şi mai câte. Bineînţeles că nu am uitat de supele instant şi de vreo câteva plicuri cu fulgi de cartofi. În momentul în care scriu acum suntem deja în a şasea, ba chiar a şaptea, dacă mă uit la ceas, zi de călătorie. Încă nu am deschis cortul şi încă nu am mâncat vreo supă caldă!

În primul rând, am constatat cu stupoare că Telekomul meu m-a trădat din prima zi. Şi nici măcar nu e de genul feminin, ca să îi pot găsi vreo scuză… Dragul de semnal s-a gândit taman acum să îşi ia vacanţă, astfel că m-am trezit fără voie atras într-un joc de-a v-aţi ascunselea, în care de obicei câştiga el. Adică reuşea să se ascundă atât de bine încât cu greu îl mai găseam… Norocul meu că mai am la mine şi un Orange, mult mai credincios decât trădătorul de Telekom. Ştiam că prima parte a drumului, prin ţară, avea să fie cea mai grea, aşa că am mers zi de vară până-n seară, din Bucureşti şi până la Oradea.

Aşa cum ştiţi, prima zi a călătoriei noastre, 1 iulie 2017, se anunţase a fi excesiv de călduroasă, aşa că am plecat de acasă „cu capu-n noapte”, cum spune socrul meu… adică pe la 5.30 dimineaţa, urmând a ne reuni pe la 06.30 la o benzinărie de la ieşirea din Bucureşti. Am auzit că în capitală a fost infernal. Noi nu am simţit canicula, trebuie să recunosc. Pe motor este cu totul altfel, atunci când zbori pe şosea, fără să fii nevoit să stai la semafor. Este o senzaţie de libertate pe care numai cunoscătorii, adică motocicliştii, o înţeleg. Oricum, până am băut o cafea, până ne-am mai povestit ce ne-am mai luat în bagaje şi la ce am renunţat, s-a făcut 07.30…  Am ţinut-o aţă până în Piteşti, apoi am salutat din mers oraşul Râmnicu Vâlcea, i-am trimis bezele Sibiului şi spre seară am ajuns în Oradea. Nu am pierdut deloc timpul pe drum, singurele perioade de răgaz fiind acelea în care ne-am oprit să alimentăm la benzinărie.

Ne-am cazat la o pensiune nici prea prea, nici foarte foarte – după buget, coane Fănică! -, care avea şi parcare într-o curte interioară, asta însemnând că ne-am putut  lăsa bagajele pe motoare până dimineaţa, lucru care ne-a permis să dormim cu 10 minute mai mult.